italia

La intrarea in expozitie, lucrarile lui Odili Donald Odita.





























































Pavilionul Italiei mi s-a parut mai putin a fi constructia unui curator, cat un mare muzeu de arta contemporana. Lucrarea de mai jos ii apartine lui Giovanni Anselmo.






























































Personal cred ca pictura nu poate fi fotografiata. Si asta si mai putin cu un aparat de turist, care distinge cu greu obiectele, culorile si luminozitatea.


























































































































































































































































































































































Lucrarea asta mi-a lasat o impresie puternica. Mult mai mult decat pavilionul francez, dedicat in intregime lui Sophie Calle. Forta emotionala a lucrarii si felul cum a fost aranjata expunerea, dar si povestea pusa in joc si echilibrul subtil dintre exhibitionism, confesiune si o anume discretie m-au facut sa cred ca este una dintre cele mai bune lucrari pe care le-am vazut la bienala.


















In foarte mare masura, ceea ce face Sophie Calle se ridica la un anume nivel si din cauza talentului ei de scriitoare. Lucrarea de fata nu poate fi inteleasa fara parcurgerea textului insotitor, asa cum se intampla de obicei cu productiile artistei.
























































































In a doua camera, un ecran lcd cu imaginea mamei ei.


















Un panou pe care scrie, aproape ilizibil, alb pe alb, 'souci'.


















O reproducere a textului din prima camera, de data asta pe o placa funerara.


















































































O lucrare a lui Sol LeWitt, in care degrade-ul este desenat cu creionul pe perete, dupa cum se poate vedea mai jos.



























































Mohair si sarma.












































































Doua oglinzi si o perdea de bile de fier aurii, puse fata in fata, o lucrare a lui Feliz Gonzales - Torres. Nu pot spune ca am inteles foarte bine despre ce e vorba. Un indiciu poate fi lucrarea Untitled (Beginning), 1994, care se poate vedea aici.

















































































O lucrare foarte interesanta, care grupa intr-o singura camera toate limbile vorbite in lume. Am fotografiat portiunea de zid unde figura limba romana.










































Si o instalatie de Daniel Buren in afara pavilionului Italiei, in apropierea pavilionului romanesc.










































La inceput skaterii se numeau sidewalk surfers. Poate acum legatura dintre apa si sportul care se practica pe asfalt nu mai e vizibila, desi la inceput miscarile de skate veneau din surf si erau adaptate la suprafetele din oras. Mi-a placut Storm Sequence a lui Shaun Gladwell din cauza faptului ca vin dintr-un background de skate, dar si datorita armoniei dintre muzica, ocean si miscari.